City Break, Lviv (Ucraina). Straniul sentiment că vii din viitorul lor

Propriu-zis n-am avut amic care să nu mă atenționeze să nu merg în Ucraina, fiind periculos. Doar cei care au trecut pe acolo, pentru sporturi de iarnă, băi sau te miri ce vacanțe comise din eroare m-au încurajat. Deci, zis și făcut! Mai mult, am decis să-mi iau și cîinele!

Nu trebuie să spun că pentru atîta curaj e nevoie și de nervi de oțel: 6 vaccinuri, pașaport canin, carnet de sănătate, cip, adeverință, apoi pentru mine pașaport, cash ca să prezint la graniță, rezervare la hotel, asigurări, asigurări suplimentare anti-Covid, toate bălăriile ce se pot inventa, pe urmă actele mașinii…

Iar dimineața ningea cu fulgi imenși de parcă urma Crăciunul, iar vîntul obraznic mirosea a iarnă și se insinua sub haine cu răutate! E, totuși, jumătatea lunii martie!

La Lviv se poate ajunge și cu avionul, și cu trenul, dar e altceva cînd o iei la pas, așa cum am văzut aproape întreg continentul, stradă după stradă, făcînd cumpărături la piață, de la țărani, gustînd berea sau vinul local, nu brandurile internaționale, mîncînd din bucatele lor, stînd la taclale cu oamenii. E, poate, o deformație profesională, ori poate de vină e numai curiozitatea.

Oricum ar fi, nu mă atrag chestiile „all inclusive”, căci n-aș fi gustat niciodată ciocolata cu cașcaval și chimen la Riga, nici brînza cu caise din Caunas, nici ardeii iuți tocați din Skopje sau înghețata din ciocolată neagră de la Bologna, căci astea-mi vin primele-n minte, deci nu văd de ce aș face vreo excepție în cazul Lviv! Plus că, n-am mai fost niciodată în Ucraina.

De la Halmeu, din județul Satu-Mare, căci numai pe acolo se poate trece cîinele, trebuie s-o iei cătinel peste Carpați. Drumul este o imensă surpriză. Sigur că munții pot fi spectaculoși pe alocuri, dar nu se compară cu Tatra bunăoară, dar nu aici doream să ajung, ci la faptul că după cîțiva kilometri în țara vecină, te trezești parcurgînd un adevărat off-road de tip enduro.

Dacă spre margini zăpada s-a topit nițel de la sărătura împrăștiată (ce-i drept, e drept), amestecîndu-se într-o clisă soioasă și maronie, mijlocul „zăpezii” maronii de pe așa-zisa șosea freacă hulpavă podeaua mașinii, ba cîte o piatră mai șmecheră încearcă să te salute cu și mai mult aplomb!

Eh, nu e mult, să tot fie vreo 40 de kilometri, cu cîte o fîșie de asfalt ici și colea, doar, doar vei avea curajul să apeși pe pedală și mai abitir. Uneori, noroiul gros amestecat cu zăpadă alunecă, iar atunci mașina plutește propriu-zis după capul ei, exclus să frînezi, dacă nu vrei să înveți de ce e periculoasă Ucraina.

Ca să fie clar despre ce vorbesc eu aici, varianta de la Acățari ce ocolește Tîrgu Mureșul, în vremurile ei cele mai triste, părea pistă de formula 1 pe lîngă șoseaua asta!

Limită de viteză? Da, peste tot, 70, 50, apoi vezi tabla de 40, dar atîta curaj nu ai, nu ți-ai pierdut mințile de tot. Noroc că nu eu conduc, ci stau pe bancheta din spate ca un mahăr, cu cîinele, ne zgîim la mașinile militare, la cîte o Lada ce se luptă crondu-și drum cu îndîrjire, și ascultăm bubuiturile, ritmice parcă, ale fierului ce vrea să-i dovedească solului că este mai tare.

Pe urmă, minune! Asfalt! Cam alte trei ore ia drumul pînă în Lviv / Luvov / Lemberg / Leopolis. O minune de oraș aruncat aproape de granița cu Polonia. Numai privind harta și e lesne de înțeles că Lvivul și Ucraina în general au avut, ca și polonezii, de înfruntat atît stihiile ce veneau dinspre est, cît și pe cele ce soseau dinspre Occident. Și nu cred că e altfel nici astăzi.

Deci, nu e de mirare că astăzi, în piața „artizanilor” găsim hîrtie igienică cu fața inconfundabilă a lui Putin, dar la fel de adevărat e că nici Merkel nu a scăpat!

În fine, Lviv este un „orășel” cu dublul populației de la Cluj, adică pe la 750.000 de suflete, fiind capitala Ruteniei Roșii și apoi a Galiției, aparținînd cînd Poloniei, cînd Imperiului Austro-Ungar, cînd Uniunii Sovietice, fiecare ocupație lăsînd urme adînci asupra orașului și regiunii, care la fel ca și Transilvania, a digerat și sedimentat tot ce a putut, scoțînd apoi la suprafață cu o forță uluitoare ceva nou și strălucitor, recompunînd puzzle-ul lăsat în urmă de unii și de alții.

Piatra din orașul vechi a supraviețuit și germanilor și rușilor, cum a învățat lecțiile supraviețuirii încă de pe vremea invaziilor tătare. Clădirile scot la lumină stilul gotic, renaissance sau baroc, alăturîndu-li-se cu nonșalanță alte clădiri în stiluri vieneze Secession, Art Nouveau sau Art Deco. Și, desigur, nemiloasa arhitectură sovietică este și ea prezentă!

Parcurile și grădinile publice completează atmosfera acestui oraș aflat pe lista UNESCO. Și nu degeaba! Parcurile generoase, chiar somptuoase, cu alei pavate și arbori robuști, bine îngrijiți, sînt locul de întîlnire zilnică a celor de aici, fie pentru a da un semn că în Lviv camaraderia stă la un loc de cinste, fie pentru ieșirile cu animalele de companie.

Pentru că la Lviv lumea iubește tot ce este viu! Parcul însuși geme de veverițe și de ciocănitori, iar cățeii care aleargă peste tot fac pur și simplu parte din peisaj. „Rasa comună” predomină, dar vezi și cîte un Schnautzer uriaș, cîte un labrador, ciobănesc german sau Husky, un cocker jucăuș. În rest, metiși. De la pufoșenii care abia se țin după stăpînii lor, la „seniori” plini de personalitate. Unii, guralivi, dar nu agresivi.

Aici nu vezi lume deprimată! Fețele zîmbitoare par a fi regula. Chiar dacă nu sînt bogați, cei din Lviv sînt în general mulțumiți cu viața lor, către 65% avînd studii universitare (orașul are o duzină de universități!) și fiind preponderent catolici. Mai curînd greco-catolici decît altceva, deși există o biserică a catolicilor armeni și, evident nu putea lipsi biserica romano-catolică. Ateii nu reprezintă nici măcar 2% din totalul populației! Ortodoxia este îmbrățișată de un sfert dintre locuitori.

Natalitatea este impresionantă. Dacă „boomerii” ar fi cei din generația anilor 60-70, rîuri de copii ai milenialilor împînzesc deja străzile, transformîndu-i pe mileniali în „boomeri” sadea! Ceea ce, reprezintă ceva inedit.

Și, dacă lipsește acel „glamour glow” occidental, ce ascunde gîndurile suicidale cauzate de însingurare în lumea de afară, lipsa de ostentație de aici vine cu pace interioară și valori conservatoare precum familie, prietenie, credință, demult pierdute de Occident. Nu există aici nici tirania timpului! Așa încît, timpul nu înseamnă bani, nimeni nu are nimic special de demonstrat, iar cei care muncesc (iar șomajul e de 0,6%), o fac cu plăcere și cu zîmbetul pe buze, indiferent de munca pe care o prestează.

Lipsesc pur și simplu cei aflați pe fugă, încrîncenații, căci plutește o pace în aer, ceva ce ține probabil de spiritul slavic, de acea împăcare cu sine și cu lumea, ce te face să prețuiești fiecare clipă cum se cuvine și să îți respecți viața, aceea pe care o ai. Spunea un expat american că a înțeles în doar trei zile că nu mai are pentru ce să se întoarcă în L.A. Altminteri, găsești aici și Coca-Cola, McDonalds, Glovo, Uber, Auchan, dar mai e timp pînă cînd occidentalizarea va distruge modul de viață ucrainean.

Lumea nu e strident îmbrăcată, dimpotrivă, predomină negrul, hainele sînt departe de a constitui preocuparea primordială, sînt curate și utile, dar cam atît.

Abia dacă vezi cîțiva puști strîngînd smarturi pe stradă, dar nu la modul compulsiv de pe la noi, ci doar consultînd cînd și cînd vreo aplicație prin care comunică cu te miri cine. De altfel, utilizarea terminalelor mobile este una din restricțiile afișate la intrarea în magazine sau localuri. Șocant, sau nu! Tot așa, cum există și locuri în care poți intra cu cîinele, altele în care nu.

Dar, animalele de companie pot avea acces și în magazine, și în localuri, ca să nu spun de toate spațiile publice ce mi-au ieșit în cale. Aproximativ cam ca la Viena. Este afișat unde trebuie să ții cîinele în lesă, unde ai voie să-l lași liber, dacă poate sau nu pătrunde în local. Ceea ce te scutește de o grămadă de întrebări inutile.

Nimeni nu se isterizează dacă cățelul își face treburile undeva, există dozatoare de pungi, coșuri de gunoi, iar urmele lăsate de cîini nu se văd pe nicăieri.

Cum, la fel, nu vezi nici acte de vandalism, scris pe pereți, copaci rupți, geamuri sparte, gunoi pe jos.

Primăria orașului

În schimb, poți vedea lei! Zice-se, la Lviv există cel puțin 4.000 de reprezentări ale unor lei. Doi dintre ei stau dominant de o parte și de alta a intrării în clădirea primăriei, dar îi vezi și pe ancadramente, portaluri, ornamente, balcoane, ramele geamurilor, turnuri, te miri unde! Ei întruchipează majestatea și conferă apărare locurilor. E pur și simplu amuzant să îi cauți din priviri și să îi descoperi!

La fel, nu fără o urmă de surpriză descoperi și legenda mereu vie a celui care a fost Jerzy Franciszek Kulczycki. Deși îl știam de polonez, se pare că originea lui e, de fapt, galițiană, fiind născut la cca. 60 de kilometri de Lviv.

Kulchytsi își leagă numele de prezența cafelei în Europa. Anume, în timpul celui de-al doilea asediu al Vienei, din 1683, este personajul care a reușit să intre și să iasă de mai multe ori din cetatea asediată, legenda susținînd că în cele din urmă, el ar fi cel care l-ar fi chemat pe Jan Sobieski în ajutor. Acesta, mai apoi, l-a învins pe Kara Mustafa.

Dar, să-l lăsăm pe Sobieski să-și doarmă somnul de veci în Catedrala Wawel din Cracovia, să ne întoarcem la Kulchytsi. Abuzînd de rolul avut în depresurarea Vienei, cere orașului casă și își adjudecă o parte din prada de război, nerevendicată de nimeni: boabele de cafea.

Kulchytsi învățase de la turci meșteșugul cafelei, iar faptul că băutura nu era cunoscută în Europa, avea să-i aducă avere și recunoaștere, el deschizînd la Viena prima cafenea din Europa. Iar o replică tîrzie a acesteia se găsește, chipurile, la Lviv.

Mașini profesionale pentru prepararea cafelelor, începînd cu La Marzocco, felurite versiuni, apoi Nuova Simonelli sau chiar Cimbali, arată o preocupare ieșită din comun pentru cafeaua de super-calitate! O astfel de mașinărie costă pe la 20-25.000 de euro! Cafeaua, în general Arabica, este importată direct din Kenia, Etiopia, Columbia, Nicaragua, Brazilia, Honduras, El Salvador, apoi atent prăjită chiar aici, la Lviv, ceea ce dublează deja suma investită în utilaje, dar multe localuri au prăjitorii proprii și specialiști care se ocupă de prăjire.

Mirosul de cafea proaspătă îți intră pur și simplu în nări, te cucerește ca o femeie ușoară și extrem de disponibilă, nu ai scăpare!

O specialitate locală: cafea cu cireșe

Dar prăjirea este o artă. Fără o prăjire adecvată cafeaua nu înseamnă nimic. Afară, în țările cu tradiție, există o adevărată bătaie pe meșterii prăjitori, bufonii precum cei de la Cluj care sînt doar incapabili și prăjesc prost cafeaua, lăsînd o acră, nu își găsesc locul pe aici.

Propriu-zis, nu poți să bei o cafea proastă la Lviv! Ține cumva de mîndria lor, căci aici se beau oceane de cafea. Și nu e vorba doar despre clasicul espresso, cafeaua fiind preparată – dincolo de mașinile deja amintite – utilizînd Chemex, French press, aeropress, V60, adică și la rece, și la cald, și prin slow brewing, dar de fiecare dată rezultatul este de excepție.

Ar fi și greu altminteri, căci cafenelele se înșiră aproape una lîngă alta, greu găsești vreo stradă fără cafenele. Să nu mai vorbim de design sau de arta și povestea care însoțește sutele de localuri. Și, desigur, fără să punem la socoteală că pînă și chioșcurile stradale vînd tot cafea premium Arabica, făcută la mașini profesionale și de o calitate uimitoare.

Legat de prețuri, doar că o cafea espresso simplă nu depășește 15-18 Hryvnia (UAH), adică 54 de cenți dintr-un dolar american, sau 45 de eurocenți, sau 2,25 RON. Cele mai sofisticate băuturi de cafea merg pînă către dublul acestei sume. Adică e aproape gratis.

Sincer, nu am mai băut cafea atît de bună decît la Viena și mai țin minte una excepțională băută în Croația, la Opatija. Cu siguranță că am acum pe listă și cafeaua din Lviv. Nu e de mirare că festivalul cafelei strînge aici către un sfert de milion de amatori de cafea adevărată, an de an.

Nici ceaiurile nu lipsesc din peisaj, dar parcă mai interesante sînt preparatele locale! De exemplu un soi de gem din conuri de brad si ramuri de rozmarin sau cireșe utilizate pentru cireșată, presărate cu un pic de zahăr, care vin așezate pe o farfurioară, doar ca să-ți schimbi gustul, precum și fructe uscate sau confiate, prăjiturele, ștrudele, chiar macarons (absolut foarte savuroase și în dimensiuni jumbo, unele!).

La Lviv, alcool se bea cu mare moderație. Chiar dacă la hotel șampania făcea parte din meniul pentru micul dejun! Dar, cînd ai cafea… pînă și delicioasa tartă cu mere și cremă de brînză mi-o imaginez tot în compania ei și în mod clar în detrimentul șampaniei.

Sigur că din cele cca. 10.000 de investiții locale majoritatea sînt axate pe HORECA. În fond, dispunînd de patrimoniul și de infrastructura culturală de excepție, este normal că și investițiile locale au mers în direcția atragerii turiștilor. Iar cifra acestora, chiar și în an de „pandemie”, cum a fost 2020, a urcat la peste 750.000. Festivalurile renumite de aici, se leagă de cafea, cum am mai amintit, dar mai e și festivalul ciocolatei, tîrgurile anuale de Paște și de Crăciun, toate avînd o prestanță greu de ignorat, festival de jazz.

Hotelurile sînt adevărate bijuterii, deși opulența sfidătoare le lipsește cu desăvîrșire. Poate unul sau două afișează aerul acela fals-snob pentru cei care vor să se așeze pe mobilă de epocă tapițată. În rest, spațiul nu e o problemă în Ucraina, totul e larg și bine dimensionat, asigurînd un confort mai mare decît ar putea conferi mobila sau decorurile. La patru stele, am plătit 40 de euro pe noapte.

Pînă și baia e generoasă, din sticlă și imitație de piatră, cu duș supradimensionat și cu presiune de vis, o adevărată bucurie după o zi de umblat pe jos prin oraș, pe pavajul din piatră cubică ce amintește de Praga, dar care, spre deosebire de Praga, se îmbină cu pavaj din dale, plăcut piciorului.

Totul se poate vedea din plimbare, nu ai nevoie nici de trotinetele sau bicicletele, ce se pot de altfel închiria, cum nu ai nevoie nici de transportul public care îmi pare de o eficacitate ieșită din comun. Tramvaie și mici autobuze galbene traversează necontenit orașul dintr-o parte în alta, prevenind orice aglomerare.

Pe trotuare, evident, nu se poate parca, dar problema e rezolvată cu stîlpișori ornamentali ce evită orice discuții, dar se și asortează cu restul mobilierului public, cu băncuțele cu suport de fier forjat ori cu lampadarele de epocă și stîlpii de iluminat care sînt adevărate opere de artă.

Iluminatul ar putea părea ușor deficitar seara, dar pavajul din piatră și dalele reflectă bine lumina, mai ales cînd sînt ude, transformînd și serile în adevărate feerii urbane.

De prisos să spun că lipsește advertisingul de pe clădiri, de pe stîlpi, de pe acoperișuri, din vitrine. Ici-colo cîteva panouri de sine stătătoare. Iar legat de afișaj, rămîi cu gura căscată citind afișele propriu-zise: Schubert, Vivaldi, operă, jazz. Tot atîtea opțiuni pentru a-ți petrece seara într-un mediu dens cultural, cu aer clasic mai curînd.

Există puburi, dar nu cu hip-hop, ci cu jazz sau cu muzica irlandeză, nu cu porcării electronice și stroboscoape, dar la nevoie găsești și asta.

Și, dacă tot am vorbit mai înainte despre Praga, mai există ceva ce așează Lviv alături de Praga și de Viena: dulciurile. În primul rînd ciocolata, dar și candelurile, în cantități impresionante, bune și de dus acasă ca souvenir. Nu e de ratat magazinul Roshen, nu e nici un secret, aparține lui Poroshenko și are reprezentanțe în Ungaria sau Lituania și produce anual peste 400.000 de tone de ciocolată. Dar ciocolata curge valuri peste acest oraș, de unde poate și numele de „Micul Paris”.

Dar, comparativ cu Parisul, Lviv este departe de a fi o ghenă de gunoi, căci luminile capitalei franceze s-au stins demult. La Lviv nu vezi nici oameni ai străzii, nici cerșetori, nici musulmani, nici incendiatori de biserici sau tăietori de capete, cum nici drogați.

Dimpotrivă! Dimineață fiind, am intrat în prima biserică ce mi-a ieșit în cale, construită pe la 1600, un giuvaer de piatră sculptată și picturi murale impresionante. Dar, ceea ce m-a frapat era că, deși nu exista vreo slujbă, biserica era plină. Plină de credincioși, care înainte de orice au intrat să rostească rapid o rugăciune, ca apoi să-și poată vedea de ale lor.

Așa că, lăsînd la o parte orice alte înțelepciuni antropo-sociologice, am înțeles pe dată că natalitatea de aici se leagă în principal de prevalența simțului religios. Nu avorturile contează, ci familia. Nu feminismul, ci respectul reciproc. Și, la fel cum nu ai cum să nu vezi armatele de copii de pe stradă, la fel, nu ai cum să treci cu vederea cuplurile mai în vîrstă, plimbîndu-se ținîndu-se de mînă, de parcă ar fi tinerei îndrăgostiți.

Există o diferență uriașă între modul de a fi de aici și cel occidental. Seara, la TV poți urmări serialul cu locotenentul Columbo rezolvînd crimele americanilor de prin anii ’60, rîșnind vorbele în ucraineană, ori îl poți urmări pe Detective Chief Inspector Tom Barnaby, încercînd să dea de făptașii britanici de prin anii ‘90.

Sigur că programul e presărat de aceleași stupide reclame ale Big Pharma, suplimente pentru ficat, nas înfundat, dureri reumatice, vitamine, ce rulează fără încetare și la noi. Dar cu asta s-a terminat avîntul Occidentului, căci n-ai să vezi aici militantism homo, nici dezbateri privind drepturile islamiștilor, cum nu e nici urmă de isteria Covid. Nimeni nu stă să numere presupușii morți de gripă. Am văzut, în schimb, un reportaj despre cei care îngrijesc arborii, cum consultă cu lupa scorbura rămasă, cum se gîndesc la tratamente pentru copac. Aici nu există nici „teama” că arborii ar putea cădea peste tine, deci nu sînt tăiați sau mutilați ca pe la noi, ci cresc semeți spre cer.

Nici în presa de la tarabă n-am reușit să disting sintagma „Covid”. Masca o poartă cei care au chef, există un soi de așteptare pentru spațiile închise, dar odată ieșiți pe ușă, chiar și cei care o poartă înauntru și-o coboară imediat sub bărbie ori și-o pun în buzunar.

Altminteri, activitățile în aer liber sînt sarea și piperul pe aici. Statul pe terasă, pe bancă, la soare sau în parc, un joc de cărți cu prietenii, șah, ieșirile cu cîinii, găștile vesele de tineri care se strîng în cerc, povestesc și rîd.

Sîmbătă dimineața, oamenii apar odată cu primele raze calde ale soarelui în piața din fața operei

De droguri nu vrea nimeni să audă! Nici chiar de acool, ba chiar și fumatul e o raritate, fiind practic aproape interzis în tot orașul. Nu prea vezi nici obezi, căci există aici o cumpătare ce te face să te scoli de la masă nici flămînd, dar nici foarte sătul, dar fericit pentru că ai primit o mîncare bine făcută.

Las la o parte celebrul borș (o supă de sfeclă roșie) sau găluștele tradiționale, căci aici pînă și supa de pui poate fi un spectacol, ca să nu spun de vițelul în sos alb sau trigoanele cu spanac, tarta cu cireșe. Asta, dincolo de faptul că nenumăratele localuri oferă aproape orice fel de mîncare, de la sushi la costițe, de la mîncare orientală la vegană, de la pizza la meniuri mexicane.

Există, totuși, o reminiscență a bucătăriei austriece, ce o întîlnești de aici și pînă în sudul continentului, către țărumul Adriaticii, același gust deprins în copilărie în bucătăria bunicii, neimpus de fostul Imperiu Austro-Ungar, ci asimilat voluntar, motiv pentru care rețetele acelea încă mai sînt în circulație. Iar altele, au fost adaptate.

Cît despre influențe, după cum recunosc ucrainenii, au fost pozitive în ceea ce privește Imperiul, ei rămînînd nostalgici ai strălucirii vieneze pierdută odată cu anexarea la Polonia a Galiției și ulterior, după războiul mondial, la Uniunea Sovietică.

Ca și arhitectura, și tradițiile meșteșugărești sau culinare au venit și s-au adăugat aici, straturi peste straturi, ca și inelele din trunchiurile arborilor din parc, sporind ceea ce era cîndva firav și transformînd opera finală într-o construcție interesantă și proprie locului.

Așa încît, departe de a deplînge la infinit faptul că „noi am fost iobagi, iar ei erau grofi”, așa cum se întîmplă la noi, aici totul a trecut în registru pozitiv, babilonia austriacă multietnică, fiind valorizată din punctul de vedere al progresului adus și mai puțin al dimensiunii politice.

Statuia lui Danylo Halytskyi fondatorul orașului

De altfel, la Lviv statui au poeții (Adam Mickiewicz), prozatorii (Leopold von Sacher-Masoch), pictorul Nikifor Drovnyak sau tipograful Ivan Fedorov care le-a adus celor de aici abecedarele sau Biblia tipărită, nicidecum războinicii sau șefii de stat. Excepție ar fi Danylo Halytskyi fondatorul orașului. Mai e Sf. Gheorghe răpunînd balaurul, ori statuia „leneșă” a Libertății, cu aceeași „Lady Liberty” ținînd făclia și avînd o coroană de raze pe cap ca și cea omonimă de la New York, doar că aceasta este așezată.

Dar, și fîntînile publice, porțile, balcoanele, turnurile, sau chiar parcurile și străduțele pietruite ascund numeroase nestemate ale sculptorilor. Pînă și gangurile și curțile interioare, ba chiar și pasajele reprezintă deseori adevărate surprize. Este o adevărată bucurie pentru priviri descoperirea la fiecare pas a cîte unui briz-briz unic ori a unei opere închegate și menite să confere unicitatea unui anumit loc, ce ar părea alltminteri văduvit de farmec.

Plin de farmec sînt și micile tîrguri de „vechituri”, unde găsești antichități de toate felurile, lămpi cu kerosen, rîșnițe, săbii, insigne și medalii, mașinuțe de colecție, adevărate biblioteci, cărate și expuse în cutii de carton, ca să nu mai spun despre colecțiile impresionante de viniluri.

Mai am acasă un pick-up rusesc fără moarte, din lemn tare și tablă groasă, cred c-ar funcționa și dacă l-aș arunca de la etaj. Așa încît, discurile de vinil încă le mai ascult cînd și cînd, au ele un suflet anume, iubesc pînă și micile lor păcănituri. Și, văd aici, la Lviv, că nu sînt tocmai singurul nostalgic!

Mai sînt apoi artizanii, care-și expun bibilubele drăgălașe, evident că aici găsești și seturi de papusi Matrioșka, broderii, îmbrăcăminte, decorațiuni hazlii, frumos lucrate, colorate. Lumea, ca la talcioc, vorbăreață, prietenoasă nevoie mare. Un număr delirant de tablouri pictate de artiști amatori locali se întind cît colo, căciuli sovietice, casechete, jucării, în toată nebunia abia dacă mai observi că într-un colț se străduiește un artist stradal să-ți ataragă atenția cîntînd la vreun instrument.

Ar fi nedrept să nu spun două vorbe și despre muzee. De istorie, de artă, apoi cel de artă modernă, un muzeu al sculpturilor baroce, al farmaciei, dar există și un muzeu al regimurilor totalitare! Și n-am epuizat lista! Aceast din urmă muzeu e oarecum sinistru, constituit pe locul fostului ghetou evreiesc, unde cca. un sfert de milion de evrei au fost uciși de naziști chiar în ghetoul din Lviv sau transferați în același scop în lagărul de concentrare Yaniv. Mai tîrziu, același loc a servit ca „Închisoarea de tranzit nr. 25” și a fost folosit pentru colectarea prizonierilor și transferarea acestora în Gulag.

Dar, lăsînd astea la o parte, aflat aici, am straniul sentiment că știu mai multe despre viitorul Ucrainei decît despre trecutul ei. Deocamdată, primele investiții au venit dinspre Australia, Polonia, Cipru și Olanda, asta ca să nu mai vorbim despre interesul americanilor (vezi și cazul Hunter Biden!). Dar, la Lviv s-au instalat deja peste 40 de bănci comerciale, peste 80 de firme de asigurări, mai bine de o duzină de companii de investiții, vreo 80 de firme de audit.

Principalele industrii locale sînt cele de televizoare cu ecrane din cristale lichide, dar și construcția de troleibuze, tramvaie și autobuze electrice. Tot cu autobuze se ocupă și fabrica LAZ. IT-ul și logistica vin puternic din urmă, alături de companiile de HR destinat noilor companii. Nici construcțiile nu au rămas în urmă. La fel, bine plasate rămîn HORECA și turismul.

Universitatea din Lviv furnizează anual peste 4.000 de specialiști în IT, în oraș funcționînd peste 250 de companii de IT, în jur de 17.000 de specialiști, dar cel puțin două companii au peste 400 de angajați. Aceste firme de IT produc în jur de 750 de milioane de dolari anual. Adică o frecție pe lîngă cît produce Poroshenko cu ciocolata lui.

În oraș, există o cantitate imensă de stagiari front-end, dezvoltatori JavaScript, codificatori back-end și full-stack cu calificări adecvate, experiență și bune abilități de limbă engleză. Companiile IT din Lviv oferă însă servicii de outsourcing pentru corporații internaționale, în loc să își dezvolte propriile produse software.

Adică drumul e deja oarecum înfundat. Dacă se va turna peste oraș și ideologie progresistă, în cîteva decenii totul se poate transforma în apă de ploaie, iar actualele strădanii ale politicienilor cîrmesc exact în acea direcție, repetînd aceleași greșeli pe care le-au făcut toți care și-au dorit foarte mult aderarea la UE.

Odată clasa de mijloc terminată și dezosată, micile afaceri ruinate, lanțurile de aprovizionare distruse, economia amputată și rezervele acaparate de multinaționale, mare lucru nu ar mai rămîne aici. Dar, ca să distrugi o țară de dimensiunile Ucrainei, chiar și pentru „specialiștii” occidentali poate dura decenii.

Pînă atunci, multe se pot întîmpla. Deocamdată, stau și mă bucur de parcurile din Lviv, nu mai puțin de opt, dar în principal de Ivan Franko, cel mai vechi și de departe cel mai reprezentativ. De altfel, se află între orașul vechi și hotelul în care m-am cazat. Arțari și stejari de vîrste venerabile de peste trei secole stau mărturie faptului că primari ca Emil Boc n-ar trebui să existe. Mai bine nu mă gîndesc!

Îmi spune un domn care a ieșit tot cu cățelul la soare că primii arbori au fost plantați aici de ordinul iezuit, prin 1770. Dar că, parcul a fost reîmprospătat pe la 1890! În sensul că s-au plantat și mai mulți arbori! Dar, adevărata splendoare urmează să revină aici odată cu primăvara, cînd angajații municipalității vor umple parcul cu flori, cum se face în mod normal, cînd va răsări iarba și nu va fi distrusă de nici un festival organizat aici, cînd desișul coroanelor va aduce prospețimea și verdele nesfîrșit ce va acoperi și cerul.

E ca o întoarcere în timp! O întoarcere la cele esențiale. La fundamente. La oameni, la aer curat, la normalitatea cotidiană! În toată isteria planetară, Ucraina și Lvivul par să facă notă discordantă. Și, oferă pe tavă o pastilă din această normalitate, din firesc, din simplitate, din uman, ceva după care tînjeam fără să-mi fi dat seama. Las cîinele să mă conducă prin oraș, să o ia pe unde dorește, căci fiecare pas înseamnă cu unul mai puțin în această lume care dispare și e mare păcat că dispare!

2 thoughts on “City Break, Lviv (Ucraina). Straniul sentiment că vii din viitorul lor

Add yours

  1. Daca Ukraina ar fi fost acceptata { macar in urma euromaidanului } in U.E. merg la pariu ca , multe dintre impresiile dumitale de calatorie nici macar n-ar fi fost scrise ! Ai uitat sa adaugi la cele vazute acolo { spui ca majoriattea sant imbracati in haine decente fara sa predomne prea mult culorile vii } , este faptul ca , in orice coltz din Ukraina nu vei vedea sau auzii macar despre LGBT asa incat , chiar pot sa cred ca , dumneata veneai acolo , nu din viitorul lor dar nici macar din trecutul nostru : veneai acolo din niste timpuri normale . FRUMOASA DESCRIEREA EXCURSIEI , M-AM SIMTIT FIX CA-N ZIUA CAND AM VIZITAT EU INSUMI KIEV-UL …CU TREABA , FIRESTE INAINTE DE 1989 . P.S. Bdul Valova este frumos ziua dar noaptea este de evitat desii , umbla militionerii pe-acolo ca furnicile mai ales ca , in cam toata Ucraina , ” oamenii are arme { o replica dintr-un film marca S. Nicolaescu } si nu se teme sa le foloseasca ” .

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Create a website or blog at WordPress.com

Up ↑

%d bloggers like this: