Alegerile abia încheiate din Israel au avut mai puțin de a face cu politica decât cu personalitatea lui Benjamin Netanyahu. Campania electorală pare să fi uitat cu totul de problemele țării, în prim plan fiind ideea eliminării lui Netanyahu de la conducere, de așa-zisa stângă. Aceștia i-au imputat premierului traiul tot mai costisitor, nesiguranța din sudul Israelului, până și victoriile Hamasului. Ceilalți, însă, consideră că, pe fond, lucrurile nu sunt nici pe departe chiar atât de rele pe cât le prezintă opozanții lui Netanyahu și că un mai mare rău decât venirea stângii la putere nu i se poate întîmpla Israelului. Netanyahu s-a aflat la conducere din 1996 pînă în 1999, apoi din 2009 pînă în prezent, iar de atunci economia țării a crescut cu 75 de procente.
Alegerile în cifre
Presa a titrat în principal că este a cincea victorie a liderului Likud. Trebuie știut că Parlamentul israelian (Knesset) are 120 de fotolii, cu toate acestea, majoritatea o va deține o coaliție. Bibi va trebui să alcătuiască o majoritate parlamentară bazîndu-se pe partidele mici, de dreapta, întrucît partidul Likud, pe care-l conduce, a obținut doar 35 de locuri, la egalitate cu Benny Gantz de la blocul Alb-Albastru, o formațiune politică ivită în urmă cu 3 luni! O majoritate se poate forma doar cu minimum 61 de parlamentari. Adunate, restul partidelor de dreapta, afară de Likud, înseamnă 30 de parlamentari, deci cu 10 în plus față de stînga.
În blocul centru-stînga, afară de partidul lui Gantz mai există Partidul Muncii, Meretz și partidele arabe Hadash-Ta’al și alad-Ra’am, care împreună ocupă 20 de fotolii, din care jumătate revin partidelor arabe.
Mai trebuie spus că este o performanță notabilă pentru un partid să obțină 35 de locuri în Knesset. Cu atît mai mare este surpriza furnizată de contracandidații lui Netanyahu! O posibilă explicație a înfrîngerii noului partid Alb-Albastru este că Benny Gantz a acceptat o înțelegere cu co-fondatorul partidului, Yair Lapid – fost ministru al finanțelor, să asigure conducerea executivului israelian prin rotație. Ceea ce a afectat puternic imaginea de lider pe care Gantz ar fi vrut să și-o asume.
De la Trump, la Putin via Brazilia și Visegrad
Judecând însă victoria din perspectivă internațională, multă lume pune în capul listei relația prim-ministrului cu președintele Donald Trump.
Într-adevăr, cu doar două săptămâni înaintea alegerilor, Trump l-a invitat pe premierul Netanyahu la Casa Albă, unde a și oferit celebra – de acum – recunoaștere a suveranității Israelului asupra înățimilor Golan, capturate de la sirieni în 1967.
S-a speculat că acest „cadou” nu a fost făcut în baza vreunei îngrijorări privind securitatea din zonă, ori a altor interese politice privind Iranul sau Siria, ci dintr-o încercare de a arăta sprijinul pe care președintele american îl oferă direct lui Netanyahu.
Ca atare, Bibi Netanyahu a și deschis subiectul privind anexarea teritoriilor locuite de evrei – din West Bank (Iudeea și Samaria, printre altele scene ale unor semnificative evenimente biblice), ceea ce, se spera să aducă voturi din zona extremei drepte. Acum, însă, anexarea a devenit o promisiune electorală.
Ginerele lui Trump, Jared Kushner, este cel desemnat să întocmească planurile de pace dintre Israel și Palestina, însă acesta se gîndește la o redesenare a granițelor, ceea ce, de pe acum generează un fior rece pe spatele oricărui palestinian. Kushner a declarat că se gândește la soluții pragmatice, demne de anul 2019, bazate pe principii precum libertatea, demnitatea, prosperitatea.
În relația cu Statele Unite, venirea lui Donald Trump la Casa Albă a oferit un adevărat balon de oxigen. Fosta administrație Obama își dorea un Israel „democratizat”, în sensul democrației liberale, globaliste, propriu-zis o ștergere a Israelului de pe harta lumii: granițe deschise, o așa-zisă libertate religioasă care să includă și islamismul, dreptul oricui de a se stabili în Israel, „abandonarea politicilor de apartheid, colonizare și rasism”.
Nu în ultimul rând, administrația Obama a sprijinit activ Palestina, în demersurile americane fiind cooptată și bună parte din echipa democraților americani, liderii politici globaliști ai lumii occidentale, dar și „soft power”-ul: ONG-uri, artiști, presă etc.
Tot în această cheie trebuie văzută și relația cu cancelarul german Angela Merkel, iar de aici ajungem deja la situațiile complicate ale prim-ministrului Viorica Dăncilă.
Revenind la politica externă a Israelului în mandatul lui Netanyahu, remarcăm strângerea relațiilor cu bogatele state arabe din Golful Persic și o răcire a relațiilor cu Iranul.
Nu întâmplător, căci o declarație a ministrului de Externe iranian, Mohammad Zarif, recunoștea cooperarea strânsă cu miliardarul George Soros și cu Open Society Foundation, care se concentra pe a crește costurile administrației Netanyahu din așa-zisele „teritorii ocupate”.
Apropierea dintre Israel și Stratele Unite se va materializa, așadar, prin prezentarea noului plan american de pace din zonă, președintele Trump arătîndu-se de pe acum optimist că va obține întregul sprijin al Israelului.
Primii care l-au felicitat pe Bibi au fost, după cum toată lumea se aștepta, Donald Trump, apoi Matteo Salvini, Sebastian Kurz și evident Narendra Modi.
Dar Bibi s-a asigurat înainte de alegeri de încă două nume sonore în preajmă! Președintele brazilian Jair Bolsonaro a primit decorația „Prietenii Sionului”, acordat liderilor mondiali care sunt alături de statul Israel.
Președintele Vladimir Putin l-a primit pe Bibi la Moscova, cu doar o săptămână înaintea alegerilor, oferind premierului osemintele unui soldat israelian ucis în războiul cu Libanul, din urmă cu 37 de ani, pentru a fi înhumate în pământ israelian.
Sunt de notorietate și bunele relații pe care Netanyahu le are cu Viktor Orbán, dar și cu restul liderilor din V4. Iar aceste bune relații cu dreapta nu au altă rădăcina decât doctrina suveranistă ce încearcă să se opună globalismului și Noii Orînduiri Mondiale.
Textul integral in Qmagazine.
Samizdat 
Leave a comment