Micul +Pluș

 

Așa că eu, de-a lungul vieții mele, am avut o sumedenie de legături  cu o sumedenie de oameni serioși. Mi-am petrecut multă vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte îndeaproape. Ceea ce nu mi-a îmbunătățit părerea despre ei. Cînd întîlneam pe cîte cineva care-mi părea mai dezghețat la minte, îl puneam la încercare cu ajutorul desenului meu. Voiam să știu dacă avea o minte într-adevăr pătrunzătoare. Numai că răspunsul era mereu același: ”E o pălărie”.

Nicicum nu reușeau să vadă că, de fapt, este sistemul și că înghite un elefant chiar sub privirile lor năuce. Așa că vă închipuiți uimirea mea , cînd deodată, m-am pomenit că mă trezește un glăscior ciudat. Rostea: ”Te rog, desenează-mi un alegător. Desenează-mi o oaie”. Am văzut un omuleț cu totul nemaipomenit, cu fața gravă și ciuruită, și prin urmare, priveam cu ochi mari la arătarea aceea. Iar el rosti atunci din nou, încetișor, cerîndu-mi parcă un lucru foarte însemnat: ”Te rog, desenează-mi o oaie de alegător”!

”Acum fă-mi alta”, a zîmbit el. Am făcut, prin urmare, desenul din nou. ”Și fă-mi vreo 40 la sută, după cum zice IRES”. Am făcut desenul din nou… Dar i-am zis: ”Știi că oi nu sînt nicidecum 40 la sută, ci 40 la sută din ăia 43 la sută, adică doar vreo 17 la sută”.

Iar luînd în calcul și opțiunea de vot, cînd 77%, cînd  34%… de parcă ar conta! ”Mințiți, mințiți, mințiți, ceva tot rămîne”, a chicotit el! Mi-am dat seama imediat că trebuia să fie vreun agricultor, vreun horticultor. În tot cazul, mirosea a ceapă sau a ceva… A ceapă tăiată Julien…

”Floarea mea, spuse Micul +Pluș, e undeva, acolo. Este o floare de ceapă”. Se-mbujoră în obrajii ciuruiți, pe urmă spuse mai departe: ”Cînd cineva a îndrăgit o ceapă, cum numai una se află între milioane și milioane, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privind-o, să fie fericit”. Mai cu seamă cînd este modificată genetic. Sau dacă e din comuna Pericei…

Tot așa, cum pentru alții, importante rămîn doar fermele de explicare a peisajului, ferme unde ajungi călare pe pedo velo. Pe planeta Micului +Pluș crescuseră dintotdeauna cepe și nu supărau pe nimeni. Oricum, pe acolo nu exista proprietate privată. Răsăreau de dimineață, printre ierburi, și, pe urmă, seara se stingeau. De asta, Micul +Pluș nu a muncit niciodată în viața lui, și tot din cauza asta, cînd a apărut Vulpea, așa l-a și aflat, tolănit pe burtă.

”Vai! Abia m-am trezit… Te rog să mă ierți… Nu am apucat nici să mă pieptăn”, a spus Micul +Pluș. Cînd vrei să faci o glumă, se întîmplă să mai și minți cîte puțin. Toată lumea știa că Micul +Pluș nu și-a trecut vreodată piaptănul prin păr… Și asta încă de cînd vizitase planeta lui Guru. ”Aha! Aha! Iată că vine un admirator”, strigase atunci Guru, de îndată ce-l văzu pe Micul +Pluș. ”Lovește-ți palmele una de alta”, îl sfătui. Micul +Pluș își lovi palmele. ”Acum, cu un pic de lichid, ca să fie mai cu haz”. După ce trecură astfel cinci minute, pe Micul +Pluș îl obosi monotonia jocului. Dar aflînd despre chakre, ashramuri, tantra, își spuse că Guru este pesemne cel mai inteligent om de pe planetă. ”Oamenii mari, de bună seamă, sînt tare ciudați”, își spuse Micul +Pluș cu nevinovăție, după ce deprinse tainele continenței sexuale.

”Ești un animal ciudat”, îi spuse și Vulpea într-un tîrziu, pornind să îi arate ceva. ”Stele… Mărunte, aurii, și care-i fac pe alde pierde-vară să viseze. Vezi? Eu însă sînt destul de serios. Le port pe epoleți. Nu am timp să mă pierd în visări”, încheie rapid. ”Și ce faci cu ele?”, întrebă Micul +Pluș. ”Le stăpînești”, îi răspunse Vulpea.

”Ești stăpînul stelelor? Și la ce-ți folosesc?” întrebă Micul +Pluș. ”Îmi folosesc ca să fiu bogat. Ca să cumpăr alte stele, cînd cineva le descoperă. Dar nu pot să mă joc cu tine, nu sînt îmblînzit”.

”Ce înseamnă a îmblînzi?”, întrebă Micul +Pluș. ”Bă, ești prost? Te-ai drogat cu ceapă? Sau ce e cu tine? A-ți crea legături. Relații. Linkuri, bă! Tu nu ești deocamdată pentru mine decît un băiețaș, aidoma cu o sută de mii de alți băiețași. Iar eu nu am nevoie de tine. Poate corporațiile de afară… Și nici tu nu ai nevoie de mine. Doar dacă vrei să parvii. Eu nu sînt pentru tine decît o vulpe. Chiar dacă sînt Vulpea! Ză Vulpea! Vulpea 2 + 1/4. Dar, dacă promiți să execuți la timp și întocmai, tu vei fi pentru mine fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume”…

”Ce trebuie să fac?”, zise Micul +Pluș. ”Trebuie să ai foarte multă răbdare”, răspunse Vulpea. ”La început, te vei așeza ceva mai departe de mine, uite-așa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neînțelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te așezi din ce în ce mai aproape de mine”… ”Îți vom elabora noi toate prostiile cărora să le dai glas, armate de vulpi îți vor da like-uri, îți vom șopti în urechi ce minciuni să îngîni, îți vom spune cu ce Prune să lucrezi, ce acte să semnezi”.

Apoi adăugă: ”Du-te să mai înjuri încă o dată trandafirii și întoarce-te la mine ca să îți dăruiesc o altă taină”. Micul +Pluș se duse să mai înjure încă o dată trandafirii, ba încă adăugă și cîteva fraze isterice: ”Tu ce-o să le spui copiilor tăi cînd te vor întreba de ce lumea e condusă de hoți”? Altele la fel de idioate. Apoi zăbovi acolo, așteptînd parcă răspunsuri. Abia tîrziu își aminti de Vulpe și se întoarse grăbit. ”Lucrurile cele mai importante nu sînt vizibile. Ochii nu pot vedea miezul lucrurilor. Pe asta ne vom construi strategia”, zise Vulpea. ”Numai timpul petrecut cu trandafirii face trandafirii atît de prețioși”. Asta o repetă și Micul +Pluș, ca să o țină minte. ”Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise Vulpea, tu însă nu trebuie să-l uiți”.

Dar pentru asta o pregătiseră deja pe fiica unei alte vulpi, pe Villemin, care să-l țină cu creierul chircit în mindfulness, pregătit să execute – supus – comenzile străine. În principal cele ce vizau punerea pe butuci a tot ce putea produce mica lui lume, pe nume România. L-a înlocuit pe Remeș după o făcătură cu caltaboși, a mințit ca să poată fi înfundat Varanul, s-a chinuit ca România să nu poată accesa fonduri UE. A lucrat pentru cei mai corupți, pentru Băsescu și Barroso, ajungînd chiar să dețină propria stea aurie de comisar UE. Un singur lucru îi rămăsese neclar. De ce cu steaua lui, mai mare decît a Vulpii, era mereu pus să facă joc de glezne, ba încă exact de către Vulpe. Dar asta era doar o întrebare retorică.

Dintr-o dată, Micul +Pluș își ridică privirea și îi zise Vulpii: ”Am nevoie de oaia mea votantă și de lada pentru oi și de botniță”. Dar Vulpea zîmbi. Aveau ei un plan chiar mai bun. Așa încît Micul +Pluș îl înlocui pe Ponta în circumstanțe neclare. Dar pînă și asta se dovedi doar o clipă efemeră, fuse și se duse. Iar nevoia Micului +Pluș de a se întoarce la oile lui tembele rămase vie. Micul +Pluș avea o privire adîncă, pierdută în depărtări. Nu-l mai înviora nici urina. A așteptat așa un timp îndelungat. Simțea totuși că avea să se întîmple ceva de neînlăturat. Vulpea, aidoma cu altele o sută de mii, era acum vulpea lui, un prieten fără de seamăn. Care îi făcuse un partid la cheie și i-l aduse și pe Marele +Pluș. Știa și Vulpea că Micul +Pluș era atît de prostalău că singur nu avea cum să se descurce.

Arivist, precum Julien Sorel, Micul +Pluș avea să constate că stelele nu sînt la fel pentru toți oamenii. Pentru unii, stelele sînt călăuze. Pentru alții, sînt numai niște luminițe. Sau bucăți de aur. Pentru cei mai mulți, stelele nu au grai. Pentru Micul +Pluș însă aveau. Ar fi vrut să știe de ce, dar a decis că e mai bine să-și țină gura.

Și stînd de-a moaca, așa, ore de-a rîndul, tăcuți, se lăsă întunericul și începură să se vadă doar stelele. Le zărea ca prin vis, căci din pricina setei de putere îl cuprinsese o ușoară amețeală. Știa prea bine că nu trebuie să mai pună întrebări.

Ostenise. Se așeză. Se așeză și Vulprea alături. Ca într-un pustiu. Nu văzu nimic, nu auzi nimic, și cu toate astea ceva simți că vibrează în întuneric. ”Vulpe, urechile-ți cam seamănă cu niște coarne. Sînt prea lungi”, zise Micul +Pluș.

Dar Vulprea rîse. Apoi, după o tăcere, adăugă: ”Niciodată să nu uiți un lucru: că întotdeauna Vulpea va fi acolo, în spatele tău… Dar oamenii au uitat asta. Lucrul cel mai prețios, întotdeauna rămîne nevăzut”. Și au rîs amîndoi…